un an cu parul scurt foto

Un an cu părul scurt

Salutare, dragii mei!

Astăzi… astăzi… astăzi… A început şcoala, da, bine… :)) Dar ce e mai important e că se împlineşte un an de când am acelaşi bob rebel, care doar în momente rare se cuminţeşte. Şi, de fapt, povestea din spatele coafurii mele de un an se bazează pe cea mai preţioasă dovadă de altruism de care am fost vreodată în stare. 🙂

Pe 12 septembrie 2015 scriam aici despre proiectul iniţiat de câţiva studenţi la Medicină de la Iaşi şi coordonat de Ioana Maria Andrioaie, prin care eu mi-am donat părul, pentru ca micuţilor bolnavi de cancer să li se confecţioneze peruci. Spuneam pe-atunci că m-a atins subiectul – în general, mă revoltă şi mă mişcă orice nedreptate făcută celor nevinovaţi, iar în cazul de faţă, era vorba de aceşti copii nu atât de iubiţi de soartă. Şi acum, când scriu aceste rânduri, am un nod în gât, ca să spun sincer…

Ceea ce vreau să spun astăzi nu are nicio legătură cu vreun îndemn la generozitate, dăruire sau altruism. Şi nici nu vreau să vă fac atenţi asupra faptului că trebuie să fim mereu recunoscători pentru ce avem. Şi nici reclamă la vreun balsam nu o să fac :)). Astăzi, la un an după ce mi-am tăiat părul, mi-am dat seama, cu bucurie, că o parte destul de importantă a identităţii mele mi-a devenit mai clară. Pentru destulă vreme de-acum încolo. 😀

Acum un timp, cu mult înainte să fie iniţiat proiectul de care vă vorbeam, nu puteam să îmi accept părul pur şi simplu. Aveam mereu impresia că eu şi el nu o să fim niciodată un „cuplu” de vis, fiindcă întotdeauna mă scotea din sărite. Ba stătea nu ştiu cum, ba se ondula fix în momentele în care îmi era lumea mai dragă… Şi poate toate astea nu ar fi însemnat mare lucru dacă nu aş fi văzut zilnic în jurul meu fete cu părul drept, uniform, cuminte. Acel tip de păr pe care mi l-am dorit dintotdeauna şi pe care nu l-am avut – natural – niciodată. Mi se părea la acea vreme că nu mă încadrez aşa-ziselor standarde şi tendinţe – iar acest lucru era cât se poate de adevărat. Şi mă întristam să văd că nu mă încadrez – iar acest lucru era cât se poate de greşit.

Drept să spun, m-am liniştit complet abia anul acesta, din septembrie 2015 încoace. Abia acum am înţeles că nu e o eroare dacă nu ai părul din reviste, pe care ţi l-ai dorit mereu. Şi deşi mi-am valorificat mereu unicitatea în toate celelalte privinţe, în ceea ce priveşte părul nu am făcut-o decât după ce m-am tuns. Bobul meu rebel, oarecum ciufulit – care uneori mă face să par o coţofană ( dar una simpatică, sper :)) ) – părul meu scurt, semi-ondulat, des şi haotic, care nu vrea să urmeze niciun drum, ci să-şi creeze singur unul, care nu acceptă să imite nicio imagine, ci îşi doreşte să-şi realizeze propria imagine este, de fapt, cine sunt eu. Şi acum, pe 12 septembrie 2016, sunt cum nu se poate mai fericită că am înţeles asta şi că m-am (re)găsit. 😀

Tot ce pot să vă mai spun este că vă doresc să îmbrăţişaţi identitatea pe care o aveţi, de fapt, şi să vă bucuraţi de cine sunteţi… în întregime. Am ajuns să cred că aceste minore detalii contează mult. 😉

Acum ştiţi cum am reuşit să mă accept şi să mă iubesc totalmente, în urma unui gest pe care l-am făcut, în fapt, pentru alţii. Am reuşit, după un an cu părul scurt. 🙂

 

un an cu parul scurt foto 2

Fotografii realizate de Ana Popa la Melek Beauty Center şi de Mátyás Jeno Iszlai la Casino, în Cluj

„You never know if you never try…”

O săptămână fabuloasă,

Victoria-the-short-hair-forever-lover

 

 


Împărtăşeşte frumuseţea...
Share on Facebook0Pin on Pinterest0Tweet about this on Twitter0Share on Google+0

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *