piatamaree-1

Sibiu – oraşul sufletului meu

Hei, lume!
Am luat o mică pauză în ultima perioadă, pentru că a fost ziua mea şi mi-am permis să savurez „bel far niente” – cum ar spune italienii – adică „frumuseţea de a nu face nimic”. Din când în când, din cauza vieţilor noastre haotice, fiecare dintre noi ar trebui să încerce aşa ceva. 🙂
Mai întâi, aş vrea să le mulţumesc tuturor celor care mi-au transmis gândurile lor cu ocazia zilei mele de naştere. Vă mulţumesc, dragii mei, că v-aţi rupt o clipă din timpul vostru ( care e ca şi al meu, adică foarte preţios ) şi mi-aţi acordat-o mie. Toate mesajele voastre – pe toate căile – m-au bucurat enorm şi am rămas foarte plăcut surprinsă să văd că îmi sunteţi alături într-un număr atât de mare. Vielen, vielen Dank! 🙂
Ei bine, să spunem că astrele s-au aliniat pentru mine şi au făcut posibilă plecarea mea în weekend la… Sibiu. Povestea de dragoste dintre mine şi Sibiu ( ah, da, în caz că nu v-aţi prins, există multe poveşti de dragoste în viaţa mea: cu oraşe, cu brand-uri, cu cărţi, cu filme şi… ocazional, mda, şi cu oameni :)) ) a început acum câţiva ani buni. Ştiu că nu aveam mai mult de 12 ani şi am făcut prima mea excursie acolo, cu clasa. Nici până astăzi nu îmi dau seama ce m-a atras atât de puternic la acest oraş, dar mi-a rămas în suflet încă de pe-atunci, când am declarat – eu, cu gândurile mele măreţe, ca întotdeauna :)) – că aş vrea să mă căsătoresc acolo. În fine, acum nu mai sunt de acord cu ideea asta ( adică a căsătoriei în sine! ), dar oraşul încă îmi place enorm.
Deşi m-am născut şi locuiesc în Craiova şi cu toate că am fost în Berlin, Viena, Praga şi alte oraşe din Vest, tot în Sibiu mă simt acasă. Nu „ca acasă”, ci pur şi simplu acasă. E ciudat cum uneori simţim că aparţinem unor locuri, cărora nu le aparţinem în mod oficial. Dar cine sunt alţii să spună unde ar trebui să ne simţim acasă? Chestiunea asta trebuie decisă de noi înşine. Şi eu m-am hotărât deja. 🙂

Piaţa Mare

 Şiii… destul cu introducerile ceremonioase. Daţi-mi voie să vă spun povestea: ( paranteză, paranteză, paranteză: cred că mă transform în the Little Storyteller :)) )

Chiar dacă toate poveştile încep cu „A fost odată…” şi chiar dacă Sibiul ne oferă o retrospectivă, eu am să… le zâmbesc altfel prejudecăţilor: Va fi mereu, cum a fost dintotdeauna, un oraş autentic, încărcat cu istorie mai ceva ca manualele şcolare din domeniu, un oraş care geme de cultură, sub personalităţile tuturor celor care i-au călcat vreodată pragul. Şi tot mereu se va găsi câte o fată – acolo unde te aştepţi mai puţin – care să fie îndrăgostită de el. Povestea noastră face ca astăzi – şi pentru tot restul vieţii mele – fata aceea să fiu chiar eu.

Într-un sfârşit de săptămână de la începutul lunii februarie, 2016, fata s-a gândit să o ia la pas prin oraşul care, cu ceva vreme în urmă, l-a dat pe preşedintele ţării – nu că aş vrea să intru în politică! Vă ţin şi eu la curent numai! Şi oraşul a întrebat-o: „Cât de adânc vrei să vezi în sufletul meu?”

Fata, îndrăgostită de mult timp de el, s-a gândit bine înainte de a-i da un răspuns. Nu voia să rateze ocazia de a-l cunoaşte mai bine tocmai acum, când el o invitase să facă asta.

După câteva momente în care chibzuise bine, i-a replicat: „Vreau să văd atât de adânc în sufletul tău, încât să ajung să mă întâlnesc – în ciuda imposibilităţii temporale – cu toţi cei care au trecut pe-aici.” Şi atunci, oraşul i-a făcut cunoştinţă cu Samuel von Brukenthal, guvernator al Transilvaniei, un adevărat om de cultură, colecţionar de artă şi de bunuri numismatice. Astfel, tânăra a aflat că, înainte de moartea sa, Brukenthal şi-a mărturisit, în testament, dorinţa de a transforma palatul lui în muzeu public, pentru ca toată lumea să aibă acces la colecţiile sale de artă. Mai mult decât atât, guvernatorul a lăsat şi o sumă semnificativă de bani ( 40.000 de guldeni ), pentru ca deja achiziţionata colecţie numismatică să fie întreţinută o vreme, pentru a nu se degrada şi pentru a putea fi pusă la dispoziţia publicului larg. Fata a rămas impresionată de personalitatea acestui om mare, pe care l-a luat imediat drept model. De asemenea, fata crede că asta ar trebui să faceţi şi voi. 🙂

 

 „Vreau să privesc atât de departe în sufletul tău, încât să ajung să-ţi aflu toată istoria… într-o biserică.”, i-a mai spus fata. Bineînţeles, oraşul s-a conformat şi a dus-o în Catedrala Evanghelică, un edificiu de o rară solemnitate.
 Construită în stil gotic, având cea mai mare orgă din sud-estul Europei şi bucurându-se de unicitate prin existenţa unei încăperi numite „ferula”, cu 67 de lespezi funerare, biserica – devenită catedrală în 1867 – i-a servit lui Samuel von Brukenthal drept loc de înmormântare şi păstrează astăzi, în ferula ei, lespezile lui Georg Hecht, Nicolaus Proll sau Mihnea Vodă cel Rău.
 Fata nu e impresionată de orice biserică, însă aceasta a mişcat-o profund. E atât de veche şi solemnă, încât ea a avut o reţinere în a călca ferm în interiorul ei, de parcă nu ar fi vrut s-o deranjeze din încremenirea-i veşnică.
 „Vreau să privesc atât de adânc în sufletul tău, încât să aflu cine ţi-a dat naştere, cine a fost părintele tău.”, l-a rugat fata pe oraş. Acesta i-a povestit despre Hermann, fondatorul său legendar ( de unde vine şi numele de „Hermannstadt”, cum îi place fetei să îi mai spună ), şi a dus-o la Muzeul de Istorie – „Casa Altemberger”, locaţie în care primăria oraşului a avut sediul  timp de 400 de ani! În curtea muzeului, fata i-a cunoscut pe Hermanni, adică nişte statui care înfăţişează tipologiile orăşeanului la sfârşitul secolului al XVII – lea. În fine, fata e convinsă că nu sunt numai nişte statui şi că… la lumina lunii, ele chiar prind viaţă! ( ce?! Credeţi că fata e prea fantezistă? Dar vouă unde vă e spiritul de visător? )

 

 „Mă conduci la cină, stimabile?”, cred că asta gândea the Little Lady în momentul acela.

 

 „Abia aştept să îţi văd atelierul! Îmi vei dărui o potcoavă ca să-mi poarte noroc? :D”

 

 Fata s-a gândit să îi ofere mâinile ei, în amintirea vremurilor de altădată, când avea şi el mâini. Uneori trebuie să facem acte de altruism. Cât mai des, de altfel.

 

Fata Domniţa a învăţat să fie… cavaler :)) de la cel mai bun!
 „Vreau să mă îmbăt cu a ta cultură”, i-a şoptit fata oraşului, la ceas de amiază. El i-a arătat Casa Calfelor şi i-a spus povestea acestora.
 Astfel, fata a aflat că acei lucrători pe care îi numim „calfe călătoare” au contribuit ca nimeni altcineva la dezvoltarea Europei, realizând un schimb de cunoştinţe între diferitele popoare şi născând, în acest fel, ideea interculturalităţii. Calfele erau, de fapt, tineri meşteşugari care călătoreau, ducând tainele meşteşugului lor cu ei şi împărtăşindu-le cu alţi asemenea tineri de pe continent. Erau liberi, muncitori şi pasionaţi şi fata a început să îi admire numaidecât. Oare ce meşteşug ar fi realizat ea dacă ar fi fost o calfă?
 Dacă ar fi practicat olăritul, de exemplu, în acest turn s-ar fi simţit ca acasă… 🙂

„Ai avut mereu acest suflet luminos şi bun, dragul meu?”, a întrebat fata oraşul, iar el i-a mărturisit: „Asta îmi aminteşte de prima dată când am devenit luminos. Era septembrie, 1817 şi împăratul Francisc I al Austriei şi soţia sa, împărăteasa Carolina Augusta, m-au vizitat, iar atunci a apărut pentru întâia oară lumină pe străzile mele. De fapt, am fost al treilea oraş electrificat din Imperiul Austro-Ungar, după Viena şi Timişoara.”

 „Dacă am să te las să priveşti în sufletul meu ca pe-o fereastră deschisă şi dacă ai să ajungi, deci, să îmi cunoşti toate secretele, ai să mă minţi vreodată?”, a întrebat-o oraşul pe fată. „Nu, cum aş putea să te mint?!”, a fost replica ei, spusă într-un frig de februarie, pe Podul Minciunilor.
 „Aşa cum m-ai dus în clădiri fastuoase şi aşa cum mi-ai făcut cunoştinţă cu oameni de seamă, la fel vreau să mă duci în colţişoarele cele mai secretoase ale sufletului tău şi să mă laşi să mă rătăcesc în labirintul lor”, i-a mărturisit fata. Pentru că – aşa cum toată lumea ştie deja – ea iubeşte detaliile. Nu de alta, dar ea ştie că ele fac diferenţa.

 

 

 

 

Această străduţă pare să spună ceea ce tânăra noastră îndrăgostită ştie deja: în sufletul unui oraş nu încap niciodată două fete. Şi azi, e tot numai al ei. 🙂
Izbutind să găsească o ieşire din labirintul secretelor oraşului, fata a ajuns la Casa cu Cariatide şi şi-a dat seama că voia să absoarbă toată frumuseţea sufletului lui şi să îl umple pe al său cu ea. Numai astfel ar fi devenit un singur suflet.
 Îl iubea, evident că îl iubea. Fata iubea oraşul şi o făcuse în tot acest timp. Pardon! Sentimentul existase în tot acest timp de ambele părţi… Şi că tot veni vorba de „pardon”, în ultima seară, oraşul a invitat-o în cafeneaua Pardon, un loc în care fetei i-a rămas inima.

 

 Şi, nu, nu pentru că un chelner cu papion de-acolo le-a invitat pe ea şi pe prietena ei într-un pub :)), ci pentru că acolo vintage-ul este la el acasă…

 

 Da, i-a rămas inima în acel loc cu mere coapte cu ciocolată…

 

 Acel loc demn de orice Little Lady cu apucături de cititoare…

 

…şi de scriitoare.

Tânăra a luat ultimul mic dejun în Habitus – Cafeneaua din Librărie, după cum bine îi spune numele. De unde şi-a luat şi câteva cărţi. Era inevitabil, oricum. 🙂

 În cele din urmă, pentru că nimic nu durează pentru totdeauna, a părăsit oraşul cu un cappuccino de la Arhiva de Cafea şi Ceai şi cu promisiunea că îl va revedea în curând. Ah, da… şi cu sufletul lui în sufletul ei.
Reveniiind… :)) Aş vrea să îi mulţumesc prietenei mele, Andreea, pentru că a făcut într-o anume măsură pe ghidul în Sibiu, oraşul de unde este ea şi de unde aş vrea să fiu şi eu! :)) Şi, evident, dacă nu v-aţi dat seama, ea a fost cea care mi-a arătat că există locuri dumnezeieşti precum Habitus sau Pardon, locuri în care ai rămâne pentru o veşnicie şi încă o zi…
Da, Sibiu este oraşul în care m-aş putea îndrăgosti iremediabil şi în care aş vrea să îmbătrânesc ( nu că mi-aş dori asta neapărat :)) ), este oraşul în care mi-aş petrece verile şi Crăciunul, în care aş ajunge să cunosc totul în mai puţin de o săptămână şi în care aş descoperi mereu alte şi alte locuri, străduţe, monumente. Sibiu este oraşul în care câţiva clienţi care stau la masa de lângă tine se ridică pentru a pleca şi înainte de a ieşi, te întreabă dacă vrei să îţi facă o fotografie cu prietenii tăi, pentru că te văd cum tot faci poze – ca a little crazy one – la tot ce apuci. Sibiu este oraşul pentru care ai ierta toate nedreptăţile din ţară şi pentru care ai spune sincer şi pasional: „România, te iubesc!”.
 Sibiu, când mă mai primeşti pe la tine, ca să îmi iau sufletul înapoi?
„You never know if you never try…” 
Ceauuu,
Victoria-the-Hermannstadt-lover  

 

 


Împărtăşeşte frumuseţea...
Share on Facebook0Pin on Pinterest0Tweet about this on Twitter0Share on Google+0

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *