DPCRo-1

Să ne trezim!

Am să vă povestesc azi despre nişte chestiuni de suflet.
Vă mai amintiţi de asta? Ei bine, săptămâna asta, una dintre colegele mele de clasă s-a tuns şi şi-a donat codiţa în cadrul aceluiaşi proiect. Şi chiar s-a tuns considerabil, iar gestul ei m-a făcut foarte mândră şi m-a bucurat foarte tare. De fapt, ca să fiu sinceră, mi-a făcut ziua. Şi, poate, chiar săptămâna. 🙂 În plus, Mădălinei îi stă genial acum. Aşa cum spuneam acum câteva zile, „Cheers to the girls with short hair and big hearts!” 😀

Vedeţi? Şi Mădă a făcut gestul, aşa că poate să-l facă oricare dintre voi, fetelor! Vă asigur că sentimentul de după e inegalabil: ştii că ai făcut un bine, că ai adus fericirea pe un chip încercat. Nimic nu se poate compara cu fericirea care vine din a aduce altcuiva fericire. 🙂
Trecând la ce am găsit inspirator şi încă n-am împărtăşit cu voi, am să menţionez următoarele:
  • acest desen care o reprezintă pe Taylor Swift; nu ştiu de ce îmi place aşa mult, nu mă întrebaţi, dar chiar îmi place!

  • citatul ăsta: „Elegance is a physical quality. If a woman doesn’t have it naked, she’ll never have it clothed.” – Karl Lagerfeld

  • şi citatul ăsta: „Făceau dragoste unul cu singurătatea celuilalt.” – Celestin Cheran

  • melodia „Fairytale Gone Bad” de la Sunrise Avenue, pe care mi-a recomandat-o o prietenă de la Sibiu. Danke, sis! 😀 versul meu preferat e: „There’s no more rabbits in my hat to make things right”.
Buuun…
Am evitat până acum să îmi exprim public părerea despre ce s-a întâmplat la clubul Colectiv. Şi nu am să spun nici acum prea multe, că şi-aşa nu are niciun rost şi nu repar nimic dacă am să zic şi eu ce cred. Voi avea, în fond, doar o părere printre alte mii de păreri. Am să mă rezum numai la asta: să ne trezim, oameni buni! Am face bine să ne trezim şi noi în cele din urmă. Ce înseamnă asta? Nu numai să căutăm şi să ne dăm cu părerea despre cine or fi vinovaţii sau ce ar trebui schimbat în ţara asta sau altele asemenea, ci şi să fim, pur şi simplu, mulţumiţi, recunoscători pentru ceea ce avem. Cred că trebuie să învăţăm o dată să găsim fericirea în micile lucruri, aparent, care ne sunt servite pe tavă. De exemplu, să fim bucuroşi că am putut viziona un film de animaţie într-o după-amiază de duminică:
Mulţumesc, Florian! 🙂

Sau că i-am putut îmbrăţişa pe cei dragi cu ocazia onomasticii lor. Sau că râdem în fiecare zi până rămânem fără suflare şi arătăm ca o focă dusă. :)) ( mulţumesc, Vlad, pentru treaba asta! ) Sau că suntem sănătoşi şi putem respira, putem merge şi putem zâmbi. Sau că vom lua o notă… nu prea simpatică în testul de la fizică de care ne vom aminti şi după mulţi ani de la terminarea liceului, în hohote de râs.
Mai cred că trebuie să învăţăm să ne iubim. Pe noi înşine şi pe cei din jurul nostru. Poate am mai spus asta, dar acum o spun mai pronunţat. Trebuie să învăţăm să ne acceptăm pe noi înşine şi să nu ne mai supărăm din cauza oricărui nimic care nu arată tocmai… „perfect”. Trebuie să învăţăm să ne simţim bine în pielea noastră, chiar dacă doar doi oameni ne susţin, iar restul ne privesc uimiţi/tăcuţi/cu groază. Trebuie să ne pese mai puţin de ce cred ceilalţi despre noi şi să nu devenim sclavii opiniilor publice sau ai like-urilor de pe Facebook. Tot ce facem ar trebui doar să ajute şi să inspire… care, până la urmă, tot „să ajute” înseamnă. Trebuie să învăţăm să găsim puterea şi curajul de a schimba ce ne stă în putinţă şi să începem chiar cu noi dacă vedem că situaţia în care ne aflăm nu e cea mai fericită.
Mai cred că trebuie să învăţăm să spunem „Te iubesc”, „Mulţumesc” şi „Îmi pare rău” mai… sincer, nu mai des. Nu are nicio valoare dacă o spui des şi nu o crezi. Trebuie s-o spui sincer, să vină din adâncul sufletului, să îţi simţi, efectiv, cuvintele atunci când le rosteşti.
În esenţă, trebuie să preţuim micile clipe, care, deşi nu ne dăm seama, sunt mari; să ştim să ne bucurăm de o invitaţie, de o revedere, de un flirt, de visul pe care tocmai ni l-am împlinit când ne-am împrietenit cu cei lângă care ne-am dorit de mult timp să fim, de un film, de o carte pentru copii pe care o citim, poate, ca şi adulţi, de mama şi de tata, de familiile noastre, de cei care ne admiră, de cei pe care i-am iubit, de prietenii din alte oraşe cu care, în ciuda faptului că locuiesc departe de noi şi ne vizităm rar, râdem zilnic, de florile de toamnă, de city break-ul care va veni peste câteva săptămâni sau care tocmai s-a sfârşit, de timpul pe care îl alocăm pasiunilor noastre şi de noi înşine.
Trăim. Asta ar trebui să ne facă fericiţi înainte de toate.
Pavlos, Mihai, Claudiu Petre, Adrian Rugină şi toţi ceilalţi care sunteţi sau… aţi fost victime în tragedia de la Colectiv, aceste rânduri sunt pentru voi.
Victoria Deliu


Împărtăşeşte frumuseţea...
Share on Facebook0Pin on Pinterest0Tweet about this on Twitter0Share on Google+0

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *