privat

Privat sau public?

Bună dimineaţa, dragi cititori!

Am ales să vorbesc astăzi despre un subiect care nu-mi dă pace de ceva timp, într-un cadru ( fotografic )… destul de neobişnuit, tocmai pentru a sublinia ceea ce vreau să transmit. 🙂 Întrebarea care ne traversează mintea azi este exact cea de mai sus: privat sau public?

Cu alte cuvinte, problema pe care o am în vedere este următoarea: unde trasăm linia care desparte spaţiul nostru privat de cel public? Cât de mult expunem din intimitatea noastră, în special pe Internet şi pe reţelele de socializare? Ştiu că este un subiect controversat şi că unora dintre voi li se va părea nepotrivit ca tocmai eu – care, aparent, mă expun atât de mult – să vorbesc despre asta şi să îndemn la o direcţie de acţiune sau la alta. Ei bine, mie mi se pare una dintre cele mai potrivite discuţii pe care aş putea să le deschid în momentul de faţă, mai ales după ce am aflat că Facebook a închis câteva conturi – din nişte motive despre care nu voi spune nimic acum, fiindcă nu sunt relevante aici. Voi spune însă câte ceva despre alegerile noastre de a ne transforma spaţiul privat într-unul public.

Dintotdeauna de când exist şi eu în mediul online, am văzut persoane care şi-au făcut publice adresele de domiciliu, numerele de telefon, imagini detaliate din propria casă, fotografii cu bebeluşul nou-născut, asta ca să nu mai zic despre relaţia cu partenerul de viaţă. Am să emit o judecată de valoare şi am să spun: nimic mai eronat, din punctul meu de vedere.

Într-o lume în care unora li se pare că spaţiul public nu ştie cum să intre şi mai mult în vieţile noastre, eu cred că anumiţi oameni nu ştiu cum să-şi expună mai mult şi mai des intimitatea. Văd responsabilitatea pe umerii lor, nu pe umerii celor care creează şi comercializează programele, aplicaţiile, reţelele de socializare care ne îmbie să le dăm mai mult şi mai mult. Ispite de tot felul sunt peste tot: dacă le răspunzi sau nu, asta e partea ta de acţiune pentru care eşti, evident, responsabil. Ah, că eşti slab că le-ai răspuns, de acord, dar tot responsabil rămâi.

Pe măsură ce împărtăşim cu publicul larg cele mai profunde intimităţi ale noastre, ajungem să avem tot mai puţine. Ce înseamnă asta? Înseamnă că ajungem să trăim tot mai puţin pentru noi înşine şi tot mai mult pentru ceilalţi, care ne urmăresc mişcările, poate, cel mai adesea, fără să le pese realmente de ele.

 

privat

 

Ceilalţi sunt doar curioşi, vor să vadă ce noutăţi au mai apărut în peisaj şi… atât. Înţeleg prea bine nevoia omenească de a împărtăşi bucurii, necazuri, visuri şi amintiri, dar mă lasă rece îndreptarea acestei nevoi către spaţiul public. De ce? Pentru că văd comunicarea acestor intimităţi inutilă, atât pentru posesorul lor, cât şi pentru cei la care ea ajunge. Care este folosul în a le arăta celorlalţi aspectele private ale vieţii tale? La ce te ajută asta pe tine? Şi la ce îi ajută asta pe ei? Ştiu ce spuneţi acum în mintea voastră: vă gândiţi că eu însămi v-am mai povestit câte ceva din viaţa mea, însă niciodată nu am oferit acele detalii care reprezentau esenţa intimităţii acelor întâmplări şi de câte ori am făcut asta, am avut acelaşi scop: să vă inspir, să învăţaţi şi voi din ce am învăţat eu, să vă ajut să acţionaţi la fel ( dacă era de bine ) sau altfel ( dacă era de rău ). Însă atunci când împărtăşirea intimităţii este scop în sine şi când ea are loc cu toate detaliile posibile, ei bine, atunci avem o problemă.

Tocmai de aceea, îndemnul sau sfatul meu pentru voi este următorul: păstraţi misterul! Păstraţi-vă spaţiul privat cât mai intact posibil, pentru a nu vă risipi pe voi înşivă.

 

privat

 

Nu le oferiţi celorlalţi accesul în intimitatea voastră, fiindcă atunci, aceea nu va mai fi intimitatea voastră, ci doar un loc comun de întâlnire cu ei.

Cred cu tărie că anumite aspecte din existenţa noastră se cuvine să rămână vizibile doar ochiului nostru, şi nu aruncate în faţa tuturor. La capitolul acesta intră relaţiile şi datele personale, de pildă, dar şi multe altele care ne compun şi care din motive de bun simţ, decenţă şi siguranţă – din motivul unei vieţi trăite în frumuseţe, şi nu într-o defilare continuă -merită să fie trecute sub sigiliul privatului. 🙂

 

privat

 

În „Codul bunelor maniere” se precizează că nu ar trebui să discutăm niciodată subiecte ( prea ) personale cu simple cunoştinţe, cu care doar o conversaţie purtată pe teme generale şi de interes comun este bine venită. Cred că trebuie să aplicăm asta şi în sfera reţelelor de socializare, şi poate chiar mai strict, fiindcă acolo, unii oameni nu ne sunt nici măcar cunoştinţe.

Consider că lipsa lamentărilor, ca şi cea a afecţiunii în spaţiul public înseamnă demnitate, putere şi autenticitate: păstrând misterul vieţii tale private, ştii că trăieşti pentru tine, că savurezi fiecare moment frumos şi că te lupţi cu fiecare clipă grea. Dar nu o faci pentru a te vedea alţii, pentru a le da altora subiecte de discuţie, ci o faci pentru tine, pentru conservarea esenţei tale.

Mai ştim oare să trăim pentru noi? Să admirăm un apus în tăcere, fără să ne grăbim să îl imortalizăm într-o fotografie? Să ne amintim de un sărut pur şi simplu, fără să existe o poză pe Facebook care să ne ajute?

 

privat

 

Cât de mult pierdem din noi înşine atunci când ne expunem vieţile pretutindeni? Şi oare aduce vreun echilibru câştigul pe care îl obţinem din asta? Dar chiar aşa, care să fie acesta oare?

Aş vrea să vă gândiţi astăzi, mâine, vreodată la aceste întrebări, mi-ar plăcea să ştiu că le rumegaţi în mintea voastră şi că le dezbateţi din toate unghiurile. M-aş bucura dacă, atunci când trasaţi graniţa dintre privat şi public, îi oferiţi privatului spaţiul cuvenit. Aş fi fericită şi să văd că nu vă expuneţi doar de dragul de a o face, că nu vă expuneţi cu totul, că vă rămâne esenţialul şi că nu vă degradaţi în vreun fel prin această expunere. 🙂

 

privat

 

N-am să vă părăsesc aşa, ci prezentându-vă şi elementul amuzant al acestui shooting… neobişnuit :)) :

 

privat

 

privat

Fotografii realizate de Mina Ştefania Corbu

Partener de shooting ( şi în niciun caz de viaţă! :)) ): Ştefan Constantin

 

Acestea fiind spuse şi văzute, nu mai adaug decât o explicaţie: partenerul de shooting apare mereu cu spatele, pentru că nu îl ajută faţa ( :)) ) eu am vrut să sugerez ideea misterului care trebuie păstrat şi a spaţiului privat care nu trebuie confundat cu cel public. În altă ordine de idei, nu am organizat de data aceasta un casting, dar intenţionez să o fac data viitoare, aşa că, rămâneţi prin preajmă! 😉

„You never know if you never try…”

Aveţi grijă,

Victoria

 


Împărtăşeşte frumuseţea...
Share on Facebook0Pin on Pinterest0Tweet about this on Twitter0Share on Google+0

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *