german goddess

I am not German Goddess anymore.

Salutări tuturor!

Vestea zilei este exact aceasta: nu mai sunt German Goddess. Şi nu este numai vestea zilei, este concluzia la care am ajuns în urma celor trei săptămâni petrecute în Germania. Dar să o luăm cu începutul…

Pe la finalul lunii martie am primit un e-mail care mă anunţa că obţinusem o bursă în Germania, ca urmare a premiilor mele de la Olimpiada Naţională de Limba Germană Modernă din 2016. Bursa acoperea costurile de transport în şi pe teritoriul Germaniei, de cazare şi masă, iar în cadrul programului de trei săptămâni aveam să desfăşurăm tot felul de activităţi al căror scop era îmbunătăţirea cunoştinţelor de limbă germană, dar şi aprofundarea culturii germane. Şi ceea ce nu v-am spus încă: aveam să fim cazaţi – eu şi ceilalţi unsprezece elevi din România, tot cu rezultate şi performanţe la germană – în familii de nemţi.

Când am citit mail-ul, am fost în culmea fericirii. Era ceea ce îmi doream de mult timp, iar entuziasmul meu era mai mare ca niciodată. 🙂

Ei bine, dacă îmi compar starea de acum cu cea de atunci, am impresia că cele două se situează aproape la poli opuşi. Într-un capăt se află exuberanţa mea de la finalul lunii martie, iar în celălalt, dezamăgirea de acum. Deziluzionarea de acum. Era ca şi cum atunci ţopăiam undeva, deasupra norilor, iar acum am o conexiune directă cu pământul.

Nu ştiu cum se face, dar oamenii au mereu aşteptări. Încă nu mi-am dat seama dacă pot să trăiască fără aşteptări. Oamenii au întotdeauna proiecţii imaginare ale unor situaţii viitoare sau posibile, fiindcă încearcă să cunoască ceea ce încă le este necunoscut. E ca şi cum s-ar plimba pe o străduţă întunecată, printre valuri de ceaţă şi se străduiesc – prin puterea imaginativă – să vadă capătul străduţei la care vor ajunge sau nu cândva. Şi mai e ceva: oamenii au şi certitudini. Deşi uneori, certitudinile lor nu au şi o bază empirică.

Ideea este că am fost şi eu unul dintre aceşti oameni. Şi poate sunt şi acum – la alte capitole. Şi eu am avut aşteptări – şi încă foarte înalte – şi certitudini în ceea ce îi priveşte pe germani şi spiritul lor. Şi nu numai că aveam aşteptări de la acest popor, ci acest popor ajunsese să reprezinte un ideal pentru mine, cu toate că nu îl cunoscusem încă de aproape. I-am idealizat pe nemţi şi eram sigură că toate clişeele ( pozitive ) despre ei se vor şi adeveri; şi anume, eram convinsă că sunt ordonaţi, punctuali, că respectă regulile până la sânge, că au o civilizaţie bazată pe rigori de felul acesta. Pe de altă parte, mă gândeam că ceea ce se spune negativ despre ei nu poate fi chiar real, adică, îmi spuneam că nu îşi exercită acea superioritate fondată pe criterii de comunitate şi/sau rasiale. De aici se vede foarte clar că le ridicasem imaginea pe un piedestal la care doar eu puteam ajunge. :))

V-am mărturisit cum arăta „realitatea” din mintea mea. Acum am să vă spun cum a arătat şi cea de la faţa locului, de altfel, singura realitate existentă.

Familia la care am stat în primele două săptămâni, într-un sat din fosta Germanie de Est, are patru copii şi… o casă care m-a surprins, aproape m-a şocat, ca apoi să mă dezguste. De ce? Fiindcă nu am văzut niciunde altundeva – dar niciunde altundeva! – dezordinea, haosul, mizeria pe care le-am văzut la ei în casă. Prima mea aşteptare s-a spulberat, deci, din prima seară, când le-am văzut casa pentru prima oară. Pentru două secunde, am crezut că se mută, că renovează, că tocmai îşi aranjează lucrurile, nu că în mediul acela trăiesc ei în permanenţă. Şi ca să vă faceţi o idee mai clară despre ce vorbesc, imaginaţi-vă doar că pe masa din bucătărie puteai găsi de la vase curate până la vase murdare, de la haine la ochelari de soare şi chei, la DVD-uri cu filme, elastice de păr, reviste şi… câteva furnici mărşăluind cu glorie peste dezordinea colosală.

Prima iluzie zburase: nemţii nu erau atât de ordonaţi pe cât îi credeam, ba din contră, erau mai dezordonaţi decât mine. Sau cel puţin, familia în care ajunsesem şi care reprezenta, totuşi, o dovadă că ordinea nemţească absolută nu există. Sau că fiecare pădure are uscăturile ei.

Tot în prima seară, mama gazdă mi-a adus o rochie veche a celei mai mari dintre fete, mi-a întins-o şi m-a rugat să o probez, explicându-mi că fiicei sale nu îi mai vine, îi este prea mică acum şi că poate mi s-ar potrivi mie. A fost prima demonstraţie a superiorităţii nejustificate pe drept. Nu eram nici de câteva ore în casa lor şi deja eram privită ca o potenţială proprietară a vechiturilor familiei. ( Facem abstracţie de condiţia mea de oaspete, da? )

Nu vă faceţi griji, alte dovezi de superioritate nu au întârziat să apară: printre cele mai însemnate ar fi cele patru „întrebări-cheie” ale mamei-gazdă: Ai făcut grădiniţa?, Mama ta lucrează?, Femeile au drept de vot în România?, Ceauşescu mai e încă preşedintele vostru?. Ştiu ce veţi spune: prin întrebările acestea nu denota neapărat superioritatea, dar şi lipsa informaţiilor ei şi e adevărat. Însă tonul pe care l-a folosit şi atitudinea pe care a avut-o indicau direcţia spre care erau orientate interogaţiile de mai sus. Atunci când aceeaşi femeie mi-a mărturisit că ar vrea să vină într-o vacanţă la Bucureşti cu prietenii ei, fiindcă îi plac oraşele care sunt traversate de o apă, am rămas surprinsă că ştia că Dâmboviţa trece prin Bucureşti. De fapt, ea se referea la Budapesta prin care trece Dunărea, confuzie de care mi-am dat seama imediat, apoi i-am explicat cum e situaţia. Tot ceea ce mi-a spus a fost: Ah, Budapest, Bukarest, tot acolo, mai în est.

Prin alte mici gesturi şi replici, au continuat să mă privească de sus toată perioada, şi nu datorită unui merit personal, a unei inteligenţe mai ridicate, a unui efort intelectual mai intens, ci numai pe baza originii mele, trădată şi de aspect.

La categoria „aşteptărilor neîndeplinite” intră şi trenurile şi autobuzele lor care întârzie ( e drept, nu o oră, cum se întâmplă uneori la noi, dar nici nu sosesc mereu la ora stabilită, semn că punctualitatea germană e şi ea un clişeu fără materializare permanentă ) sau oamenii care nu traversează mereu pe trecerea de pietoni sau pe culoarea verde a semaforului; am surprins destui care au trecut strada prin aşa-zisele locuri nepermise sau pe roşu ( aşadar, nici regulile nu se respectă până la ultima literă ).

Astăzi este ziua în care declar că nu mai sunt Zeiţa Germană. Nu din alt motiv, ci pentru că nu mai vreau să fiu. Fiindcă am realizat că există ceva în structurile minţii acestui popor care nu îl va lăsa niciodată să pună străinii pe aceeaşi treaptă cu nemţii autentici, deşi, poate, unii străini ar merita să fie acolo – şi asta datorită capacităţilor intelectuale, de muncă etc. Dar poporul german nu e interesat de aceste capacităţi, cât este interesat de originea străinilor, de lipsa ochilor lor albaştri şi a părului blond. Mi-am dat seama că nu voi trece niciodată drept una de-a lor, indiferent de cât de bine ştiu să vorbesc germana, de cât de respectuoasă şi politicoasă sunt, de cât de interesată mă arăt de ţara lor. Atâta vreme cât la întrebarea De unde eşti? răspunsul nu va fi Din Germania, nu mă vor trata ca pe cei care dau tocmai acest răspuns. Şi deşi poate părea superficial ce spun, deşi poate părea un moft, să ştiţi că este realmente intrigant şi frustrant să fii în mijlocul lor şi să te simţi ca şi cum ai fi la marginea ( inferioară ) a lumii. Pentru că ei te fac să te simţi aşa.

Există români care pleacă în Germania pentru un trai mai bun – fapt deloc condamnabil, după mine. Însă mi-am dat seama că asta nu va fi suficient pentru mine. Un trai mai bun decât în România nu e suficient, dacă acolo unde voi trăi voi fi privită mereu de sus, cu toate că de multe ori merit să fiu privită de pe aceeaşi treaptă, ca urmare a cunoştinţelor, a comportamentului şi a muncii mele.

Postura mea de German Goddess s-a stins, odată cu toate iluziile şi idealizările mele la adresa poporului pe care credeam că îl iubesc. Da, am onestitatea de a spune că m-am înşelat. Şi îi mulţumesc Universului că a făcut posibilă demontarea falselor mele credinţe acum, nu după ce îmi voi fi petrecut ani din viaţă pe un tărâm care nu mă va primi niciodată cum îi primeşte pe cei care se nasc acolo.

Dacă ar fi să aleg cea mai de preţ frumuseţe pe care am cunoscut-o în ultimii cinci ani, atunci ar fi aceasta: Germania nu e destinaţia mea de viitor. 🙂 Şi sunt foarte fericită că am înţeles în sfârşit mesajul pe care Universul încerca să mi-l transmită de ceva timp.

 

german goddess

 

 

„You never know if you never try…”

Pe curând,

Victoria-fără-veleităţi-nemţeşti

 

 


Împărtăşeşte frumuseţea...
Share on Facebook0Pin on Pinterest0Tweet about this on Twitter0Share on Google+0

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *