recunoaşterea

Miza greşelilor – recunoaşterea lor

Dragi cititori virtuali,

Astăzi am să vă mărturisesc ceva ce nu v-am mai spus niciodată despre mine până acum. Fac asta în speranţa că vă va inspira să acţionaţi aşa cum am acţionat eu acum câteva zile şi vă veţi apropia, astfel, de versiunea voastră mai bună. 🙂

Eram la ora de limba română ( fiindcă, da, şcoala a început de o săptămână… ), iar domnul profesor m-a rugat să scriu pe tablă un cuvânt în limba germană care ne era util pentru lecţie. Zis şi făcut, l-am scris, apoi am revenit în bancă şi mi-am dat seama că ceva era în neregulă cu termenul pe care îl scrisesem. După câteva minute am înţeles exact care era problema: omisesem o literă. Ei bine, acum a urmat momentul care m-a făcut să vreau să vă împărtăşesc păţania mea. Aveam două opţiuni: una, în care alegeam să tac şi să nu semnalez propria greşeală, bazându-mă pe convingerea că nimeni altcineva din încăpere nu avea să o descopere ( prea curând ) şi cealaltă, în care alegeam recunoaşterea greşelii mele.

Ceea ce poate nu ştiaţi despre mine până în clipa de faţă este acea componentă a mea, numită… orgoliu. Uneori am prostul obicei de a fi orgolioasă, de a rămâne în turnul meu de fildeş, departe de cei despre care ştiu că au dreptate în defavoarea mea, de pildă. Poate că la origini, orgoliul este legat de instinctul de autoconservare, nu ştiu. Însă ştiu că dăunează tuturor: atât „posesorului”, cât şi celor din jurul lui. De altfel, el nu este decât arma celor slabi, a acelora care aleg laşitatea în faţa curajului, a celor care refuză să se îndrepte spre versiunea lor mai bună.

În acea fracţiune de secundă care m-a despărţit de momentul în care am ales să vorbesc cu voce tare despre greşeala mea, dintr-odată, aceste gânduri mi-au năvălit în minte. Mi-am spus că, dacă până acum poate era scuzabil comportamentul meu ocazional orgolios, fiind pus pe seama copilăriei, ei bine, de acum nici eu nu îl mai pot trece cu vederea şi nu mai trebuie să-l trec cu vederea. În situaţia mea concretă era în joc şi respectul faţă de ceilalţi şi dorinţa de a nu-i minţi nici măcar cu o singură literă dintr-un cuvânt. Dacă aş fi făcut asta, ar fi însemnat să profit de lipsa cunoştinţelor lor de limbă germană şi de „naivitatea” lor în domeniu. Nu mi-am putut permite să o fac, aşa că mi-am recunoscut greşeala.

Ştiu, poate părea un caz neserios, nedemn de a fi luat în considerare şi dacă asta credeţi, aveţi libertatea de a o face. Eu sunt însă de părere că totul începe de la cel mai mic nivel şi o poate lua treptat spre cel mai înalt. Dacă azi nu recunoaştem o greşeală simplă, poate mâine ne vom permite să nu recunoaştem o alta mai importantă şi tot aşa. Poate întrebarea este şi: Cât îţi permiţi tu ţie însuţi?.

Eu am ales să îmi permit mai puţine daune – fie ele mici sau mari – şi mai mult curaj. Am aflat astfel că acest curaj te poate elibera. 🙂 Iar libertatea de a fi un om cu greşeli, care şi le recunoaşte, se simte foarte bine. Mi-aş dori să o mai trăiesc şi alte dăţi şi, ghiciţi ce!, ţine numai de mine. 🙂

Dar voi? Voi aţi cunoscut libertatea asta? 😀

 

 

„You never know if you never try…”

Pe curând,

Victoria

P.S.: Fotografie realizată de Gabriel Grigore


Împărtăşeşte frumuseţea...
Share on Facebook0Pin on Pinterest0Tweet about this on Twitter0Share on Google+0

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *