kisser

The Kisser and The Kissable

Bună tuturor!

Dacă îmi cunoaşteţi suficient de bine poveştile, ştiţi că anul acesta, la finalul lunii aprilie, mi-am pierdut o broşă în formă de fluture, undeva… pe drumul dintre Bucureşti şi Craiova. Am scris aici despre frumuseţea care mi-a fost scoasă în cale atunci. Acum însă e vorba de o altă frumuseţe: aceea de a ne permite nouă înşine să fim fericiţi. 🙂

A trecut cam jumătate de an de la acea păţanie. Din păcate, nu mi-am recuperat broşa, astfel că acel fluture continuă şi la ora actuală să zboare pe alte meleaguri… Am fost tristă atunci, pentru că odată cu bijuteria aceea ( rară în ţara noastră ), plecaseră şi câteva amintiri frumoase pe care mi le construisem în jurul ei. Am simţit că pierdusem, de fapt, magia de a o fi purtat vreodată.

La câteva săptămâni distanţă, am primit alta. Identică. Fireşte că m-am bucurat de acest nou dar, însă bucuria nu a fost la fel de profundă precum ar fi fost aceea de a o fi recuperat pe cea pierdută. Fiindcă, da, era o nouă broşă superbă, dar nu avea amintiri, poveşti, trăiri. Era goală, deşi strălucea la fel ca cealaltă. ( asta mi-a demonstrat şi că sunt foarte departe de ceea ce înseamnă „materialist”. :)) )

Noul fluture a zăcut în cutia de bijuterii până acum câteva zile. Nu am simţit că vreau să îl port din cauză că era mult prea aproape şi, în acelaşi timp, mult prea departe de cel vechi. Era şi nu era acelaşi. Ce sens avea să îl ataşez unei haine dacă emoţiile care au existat atunci când l-am avut pe celălalt nu s-ar fi întors şi ele? Oare obiectele pe care le deţinem sunt valoroase în sine sau pentru că ţesem tot felul de întâmplări în jurul lor?

Totuşi, m-am hotărât să îl iau din cutie şi să-l las să zboare în pieptul meu. 🙂 De ce? Pentru că m-am gândit că, deşi amintirile cu fluturele pierdut nu vor reveni odată cu cel nou, pot da eu naştere altora cu acesta din urmă. În fond, ele nu s-au pierdut în niciun fel, au fost tot timpul vii în mintea mea aşa cum sunt şi acum.

Dar esenţa e alta, iar ea se potriveşte mult mai bine altor cazuri de pierderi, poate mai grave decât al meu: nu cred că ar trebui să ne permitem o viaţă de melancolie sau fie şi numai câteva luni. Nu cred că ar trebui să ne permitem tristeţe, regrete şi alte smiorcăieli, pentru că anii noştri sunt număraţi, clipele noastre nu se vor înlănţui la infinit, timpul fiind singura noastră resursă irecuperabilă. ( Uneori, şi fluturii sunt irecuperabili, dar timpul este mai important. 😉 ) În contrast, zic să ne dăm voie să fim fericiţi, veseli, bine dispuşi, fie că e vorba de o nouă broşă primită după ce una a fost pierdută, de un nou oraş în care locuim sau de oamenii noi cărora le urăm bun venit în viaţa noastră. Dacă ne iubim autentic pe noi înşine, fără egoism şi infatuare, vom reuşi, sunt convinsă. 🙂

*Spuneţi voi acum că fotografia de mai sus nu îşi merită titlul The Kisser and The Kissable. :))

Voi când v-aţi permis ultima oară fericirea?

 

„You never know if you never try…”

Cu bine,

Victoria-the-kissable-one

*only butterflies allowed :))


Împărtăşeşte frumuseţea...
Share on Facebook0Pin on Pinterest1Tweet about this on Twitter0Share on Google+0

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *