evadare foto

„Evadare” din realitate… şi „din Lagărul 14”

Salut, dragilor!

Se crede că ficţiunea e acel tărâm al imaginaţiei, acel exerciţiu care ne pune mintea în funcţiune şi arta care ne face sufletul să simtă. Ei bine, acum câteva săptămâni mi-a căzut în mână o carte care nu are nimic de-a face cu ficţiunea, povestea dinăuntrul ei fiind la fel de reală precum aerul pe care îl respirăm. Şi cu toate că mie mi se întâmplă foarte rar să îmi placă un text nonliterar, acest volum m-a marcat. Este vorba despre „Evadare din Lagărul 14” de jurnalistul american Blaine Harden, scris întocmai după mărturisirile celui care a reuşit să evadeze.

„O carte fără termen de comparaţie”, aşa cum a numit-o scriitoarea Terry Hong şi „o carte pe care ar trebui s-o citească toţi adulţii”, cum s-a scris despre ea în cadrul Library Journal, „Evadare din Lagărul 14” este şi o evadare din realitate, aşa cum i-am spus eu, fiindcă pentru a o citi până în cele mai stranii profunzimi ale sale, trebuie ca fiecare dintre noi să părăsească realitatea care ne este nouă cunoscută şi să se aventureze într-una pe care ne-o putem imagina cu greu. Şi nu sunt doar vorbe uşor clişeice.

Shin Dong-hyuk va împlini în toamna acestui an 34 de ani. Dintre aceştia, doar unsprezece sunt petrecuţi în libertate, restul de douăzeci şi trei fiind trăiţi în Lagărul 14 din Coreea de Nord, acolo unde Shin s-a născut – căci Shin este singurul om care s-a născut, iar apoi a reuşit să evadeze dintr-un lagăr de muncă nord-coreean.

 

evadare lagar 14

Lagărul lui Shin, numărul 14, este un district sub control total. Are reputaţia de a fi cel mai cumplit dintre toate, date fiind condiţiile de muncă deosebit de dure, vigilenţa gardienilor şi faptul că statul nu ignoră crimele grave comise de cei închişi acolo. (…) Câţiva deţinuţi sunt executaţi public în fiecare an. Alţii sunt omorâţi în bătaie sau ucişi în secret de către gardieni, care au mână liberă să abuzeze de prizonieri după bunul plac. Cei mai mulţi muncesc la câmp sau în mine de cărbune, cos uniforme militare sau fac ciment, fiind hrăniţi cu porumb, varză şi sare, doar cât să nu moară de foame. Îşi pierd dinţii, gingiile li se înnegresc, oasele li se şubrezesc şi, pe la patruzeci de ani, sunt aduşi de spate. Primesc un set de haine o dată sau de două ori pe an, muncesc şi dorm de obicei în zdrenţe murdare, trăind fără săpun, ciorapi, mănuşi, lenjerie de corp sau hârtie igienică. Sunt obligaţi să trudească între douăsprezece şi cincisprezece ore pe zi până ajung să moară, de obicei din cauza subnutriţiei, înainte de a împlini cincizeci de ani„, descrie Blaine Harden în cartea sa.

Dacă aveţi impresia că nu v-am spus nimic nou în comparaţie cu lagărele naziste, ei bine, cel mai înfricoşător detaliu este că, dacă cele din urmă sunt acum doar o amintire urâtă, insuportabilă, o dovadă a monstruozităţii umane, o condamnare eternă la vinovăţie, cel descris de Harden, în care s-a născut şi a trăit Shin, continuă să existe şi la această oră. E absolut terifiant să te gândeşti că poate când tu te relaxezi citind, ieşind cu prietenii, când tu dormi în patul tău mare şi cald, fără grija zilei de mâine, alţii care au exact vârsta ta nu au auzit în viaţa lor cuvântul „dragoste”, nu ştiu ce înseamnă să ierţi, nu au văzut niciodată o carte, nu au prieteni – fiindcă sunt învăţaţi obligaţi să se toarne între ei – iar la finalul unei zile din care au făcut parte bătăile şi munca, dar nu şi mâncarea, ei adorm pe cimentul rece, printre coşmarele pe care ei le consideră vise.

M-au frapat rezistenţa lui Shin, agilitatea lui şi puterea sa de supravieţuire. Să reuşeşti să evadezi dintr-un loc în care crimele, tortura, lipsa hranei şi frica sunt la ordinea zilei mi se pare încă de domeniul fanteziei. Şi tot de domeniul fanteziei pare metafora prin care Shin descrie libertatea: „Încă mă gândesc la libertate ca la un pui fript„, iar aceasta se datorează faptului că primul şi cel mai însemnat motiv pentru care tânărul a început să se gândească la evadare a fost lipsa hranei din lagăr.

Uluitor de impresionant este drumul pe care Shin l-a parcurs până în China – şi nu ştiu dacă pot numi asta o dovadă de voinţă, fiindcă Shin nu era conştient pe-atunci de concepte ca şi acesta, dar cu siguranţă este evidenţa ultimei fărâme de umanitate care mai exista în el.

 

evadare drum foto

 

După China, Shin a ajuns în Coreea de Sud, iar apoi…

Se pare că povestea lui i-a impresionat pe cititorii obişnuiţi. Aceştia au trimis scrisori, e-mail-uri, au oferit bani, cazare şi s-au rugat pentru Shin. Un cuplu căsătorit din Columbus, Ohio, a văzut articolul, l-a căutat, l-a găsit pe Shin şi i-a plătit drumul spre Statele Unite ale Americii. Lowell şi Linda Dye i-au spus lui Shin că voiau să-i fie părinţii pe care nu-i avusese niciodată„, povesteşte Harden.

 

evadare doar shin foto

 

Aşa cum ştiţi deja, pe acest blog scriu despre frumuseţe, sub toate formele ei, căci am plecat de la ideea că lumea noastră, în general, negativistă, cu foarte multe ştiri triste şi şocante şi cu prea puţine pozitive, avea – şi încă are – nevoia de puţin optimism, de puţină… frumuseţe, aşa cum o percepe fiecare dintre noi. Poate tocmai de aceea nu vă explicaţi în niciun fel cum de am ales să vă vorbesc despre această carte, care, la prima vedere, nu are nicio legătură cu frumuseţea.

Însă mie cartea asta mi-a trezit o întrebare la care nu ştiu dacă voi putea da vreun răspuns cândva: de ce Shin a avut marea neşansă să se nască într-un lagăr de muncă şi de ce alt tânăr de vârsta lui dintr-un alt colţ al planetei a avut norocul să vină pe lume într-o familie iubitoare, într-o casă primitoare, într-o societate pe care noi o considerăm „normală”? Şi prin asta nu vreau să aduc în discuţie niciun principiu al egalităţii sau al diversităţii, ci vreau numai să vă îndemn – încă o dată – să fiţi recunoscători pentru ceea ce aveţi. Să mulţumiţi în fiecare zi universului că sunteţi cine sunteţi, că trăiţi unde trăiţi, că aveţi familia şi amintirile pe care le aveţi. Vreau, pentru o secundă, să fim toţi recunoscători că suntem… umani, că avem posibilitatea să fim oameni, în cel mai pur şi simplu sens al cuvântului.

 

evadare shin foto 2

Poate acum înţelegeţi cum am găsit eu, într-o carte despre evadarea dintr-un lagăr, o lecţie clasică despre frumuseţe. Frumuseţea recunoştinţei.

Vreau să închei cu cinci citate din carte, sperând ca povestea lor să vă dea un imbold să citiţi şi voi acest volum, pentru care, aşa cum am spus mai sus, este necesar să evadaţi din orice realitate pe care aţi cunoscut-o până acum:

  • Spre deosebire de supravieţuitorii lagărelor de concentrare, Shin nu fusese răpit de la un trai civilizat şi forţat să descindă în iad. El se născuse şi crescuse acolo. Îi acceptase valorile. Îl numise acasă

 

  • Washington Post a publicat un editorial în care sugera că atrocităţile la care fusese supus Shin erau îngrozitoare, dar mai cutremurătoare era indiferenţa lumii faţă de existenţa lagărelor de muncă nord-coreene. << Elevii de liceu din Statele Unite ale Americii dezbat motivul pentru care preşedintele Franklin D. Roosevelt nu a bombardat şinele de cale ferată care duceau înspre lagărele lui Hitler >>, conchidea editorialul. << Copiii lor s-ar putea întreba, peste o generaţie, de ce Occidentul s-a uitat la imaginile clare luate din satelit ale lagărelor lui Kim Jong-il şi n-a făcut nimic>>

 

  • Când era prea mic ca să meargă la şcoală, mama lui îl lăsa singur acasă dimineaţa şi se întorcea la amiază pentru masă. Lui Shin îi era mereu foame şi îşi mânca prânzul de cum pleca mama la muncă dimineaţa. Îi mânca şi porţia ei. Când femeia venea şi nu mai găsea nimic de mâncare, se înfuria şi îşi bătea fiul cu o sapă, o lopată sau orice altceva avea la îndemână. (…) Cu toate acestea, Shin lua cât de mult şi cât de des putea din mâncarea mamei. Nu-i trecea prin cap că dacă îi mânca prânzul, ea avea să flămânzească. Mulţi ani mai târziu, când ea era moartă, iar el locuia în Statele Unite ale Americii, avea să-mi spună că îşi iubea mama. Dar asta era retrospectiv, după ce aflase că un copil civilizat trebuie să-şi iubească mama

 

  • Stabiliseră că Shin avea să conducă drumul până ce treceau de gard, dar Shin a alunecat şi a căzut în genunchi pe gheţuşul format pe poteca de patrulare. Park a ajuns primul la gard. Căzând în genunchi, şi-a vârât braţele, capul şi umerii printre firele de jos ale gardului. Peste câteva secunde, Shin a văzut scântei şi a simţit miros de carne arsă. (…) Înainte ca Shin să se fi ridicat în picioare, Park nu mai mişca. Probabil că murise. (…) Fără ezitare, Shin s-a târât peste trupul prietenului său, folosindu-l ca pe un fel de scut izolator. (…) Când se gândeşte la acest moment, cel mai bine îşi aminteşte de mirosul de ars degajat de trupul lui Park

 

  • La întrebarea despre siguranţa lui, Shin avea să răspundă liniştit. Nu îi era frică. El a spus că nimic nu îl va putea opri să vorbească despre ceea ce i s-a întâmplat în interiorul Lagărului 14 până când gulagul nord-coreean va fi închis şi toţi prizonierii eliberaţi

 

 

„You never know if you never try…”

Fiţi recunoscători,

Victoria

 

 

 

 

 


Împărtăşeşte frumuseţea...
Share on Facebook0Pin on Pinterest1Tweet about this on Twitter0Share on Google+0

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *