profesionalismul

De ce pierdem profesionalismul?

Bună seara, curioşi cititori!

Ne întâlnim iar aici, dar de această dată, discuţia despre frumuseţea de azi se va purta în termeni… sumbri, din păcate. 🙁 Ştiu că v-am spus că vă voi vorbi mereu despre frumuseţe – şi m-am referit atunci la perspectiva fericită. Însă când văd că o anume frumuseţe începe să decadă, nu pot să tac. Pot doar să mă revolt şi să scriu despre asta, în speranţa că rândurile de aici – şi implicit valorile în care cred – vor rămâne eternităţii. Şi poate vor fi cuiva de folos în vreun fel.

Ce-i drept, m-am gândit un pic dacă să scriu articolul ăsta sau nu, dacă merită sau nu să vorbesc despre un subiect – poate – controversat. În cele din urmă ( adică astăzi ), mi-am dat seama că e de datoria mea ( de blogger, de om care gândeşte şi scrie, luaţi-o cum vreţi ) să deschid gura atunci când simt că a apărut o neregulă în societate.

Acum câteva zile exact asta am simţit. Pe coperta revistei „glossy” A List Magazine, coordonată de Andreea Esca a apărut… fiica Andreei Esca, Alexia Eram. Am căutat, am scotocit şi am încercat să aflu care este motivul pentru care adolescenta este noua cover girl. Până la momentul acesta, nu am aflat nimic serios, ci doar câteva afirmaţii care îndreptăţeau această apariţie pe baza frumuseţii fizice a fetei. Nu am nimic de comentat referitor la aceste replici, ci la esenţa lor: nu mi se pare un temei suficient cel al frumuseţii fizice. Cu alte cuvinte, cred că atunci când cineva apare pe coperta unei reviste, pe afişul unui eveniment, deci în astfel de „locuri” publice, acel cineva trebuie să aibă şi ceva de spus publicului, se cuvine să fie, poate, un exemplu, să fi făcut ceva remarcabil într-un domeniu ( chiar şi beauty sau fashion ), dar să fi avut oricum o realizare profesională – mai mică sau mai mare, după caz. În această clipă, aşa cum vă mărturiseam, nu sunt prea sigură prin ce se remarcă Alexia Eram, deci, de ce merită ea să fie noua faţă a revistei mai sus menţionate.

Din câte am înţeles, ediţia aceasta – ca şi cele de până acum – e disponibilă doar în Bucureşti şi Cluj şi cred că în curând va putea fi răsfoită şi în varianta online. Poate atunci voi putea afla mai multe despre motivul pe care acum nu îl cunosc. Poate el există cu adevărat şi, în acel caz, aş fi mai senină, dar nu totalmente senină. De ce? Fiindcă, deşi această domnişoară de 17 ani ar fi putut avea vreo realizare în vreun domeniu, mă va deranja în continuare să ştiu că ea a apărut pe coperta revistei coordonate de propria mamă. Şi tocmai ăsta e subiectul discuţiei mele.

Impresia pe care Andreea Esca mi-o lăsase până acum câteva zile era cea a unei profesioniste. Am văzut, de fiecare dată când am avut ocazia, că îşi făcea treaba cu bun simţ şi respect faţă de ceilalţi, faţă de public în special, atât la ProTV, cât şi la EuropaFM. Am intuit – fără să cercetez – că îşi face datoria cu aceeaşi seriozitate şi la revista pe care o conduce. Ceea ce s-a întâmplat recent mi-a demonstrat că m-am înşelat. 🙁 Astfel, în ochii mei, profesionalismul ei a decăzut. Şi mă întristează, fiindcă mă gândesc că, într-un fel sau altul, „am mai pierdut” un om în favoarea unor non-valori, cum ar fi mândria de a şti că fiica ta e pe coperta revistei tale, care mie îmi inspiră vanitate.

Desigur, mi-aţi putea spune că poate tânăra Alexia Eram chiar a avut nişte realizări de care eu nu sunt conştientă acum. Ei bine, pentru mine, asta nu scuză faptul că ea şi publicaţia aceasta au un punct comun: Andreea Esca. Deşi propriul copil a avut o reuşită, deşi îţi place să te mândreşti cu ea, fiindcă te bucură, profesionalismul tău păleşte atunci când îţi îmbini viaţa profesională cu cea personală în felul acesta. Asta ar putea sugera că nu există cumpătare, echilibru şi dozaj între profesional şi personal.

M-aţi mai putea atenţiona cu privire la posibilitatea ca Alexia să fi fost propusă pentru copertă de către altcineva din echipă, nu de Andreea Esca. Da, este foarte posibil să se fi întâmplat astfel. Dar a accepta o asemenea propunere înseamnă lipsă de integritate şi plăcerea de a avea un orgoliu… mângâiat. Din aceleaşi motive de mai sus, şi anume o combinare de prost gust a profesionalismului cu viaţa privată. În România se mai practică asta uneori: atunci când părintele e celebru, şi copilul apare în public, ceea ce, din punctul meu de vedere, contravine principiului meritocraţiei. Merită copilul acela să fie o mini-figură publică doar pentru că părintele său este una? Sau ar trebui să ajungă acolo prin propriul efort, propria muncă, practic, pe propriile picioare?

Pe lângă toate acestea, mesajul pe care cele două îl transmit este unul cât se poate de dăunător educaţiei şi bunelor maniere, cumva mai profunde. Este ca în situaţia exemplificată de doamna Aurelia Marinescu în Codul Bunelor Maniere: „Deseori vedem mame sau bunici grijulii rămânând în picioare lângă prinţişorul de zece ani, care se lăfăie în voie pe locul pe care l-am oferit lor, şi nu băiatului. Oare aceste doamne nu-şi dau seama că educă în mod sigur un prost crescut?”. Ducând această situaţie la un alt nivel, putem spune că atunci când ajungi să conduci o revistă, nu e recomandabil să îţi afişezi copiii, soţul, familia pe copertă sau să îi promovezi în vreun fel în cadrul revistei, având în vedere că aceştia nu sunt ( încă, cel puţin ) persoane publice, chiar dacă a fost propunerea ta sau nu, chiar dacă au un merit de a fi acolo sau nu. Tu, din postura de coordonator al acelei publicaţii, rămâi în „culisele” revistei, pentru că acesta îţi este rolul acolo, iar de familie nici nu mai poate fi vorba. Cum ar fi ca regizorul unui film să îşi pună copilul pe afişul filmului? Prin ceea ce Andreea Esca a făcut, consider că i-a insuflat fiicei sale ideea eronată că poate obţine ce vrea, când vrea, în contexte poate… nepoliticoase. Pe româneşte, expresia potrivită aici ar fi „fata mamei”.

Unii vor considera că nu sunt eu în măsură să îmi dau cu părerea despre asta, deşi nu am expus o opinie pur şi simplu, ci una argumentată. E dreptul lor să considere ce vor. Eu nu am putut să tac, pentru că anumite valori mi-au fost încălcate. Printre ele aş putea aminti meritocraţia, respectul pentru muncă, respectul pentru cei cărora munca ta se adresează, respectul pentru viaţa privată şi capacitatea de a nu amesteca dizgraţios cele două sfere. Le numesc generic „valori”, dar toate acestea se duc în aceeaşi direcţie în cazul de faţă: a profesionalismului… sau a lipsei lui.

Astfel că, rămân cu o întrebare: de ce pierdem profesionalismul? ( nu e neapărat retorică. )

 

 

„You never know if you never try…”

Cu tristeţe,

Victoria

 

 


Împărtăşeşte frumuseţea...
Share on Facebook0Pin on Pinterest1Tweet about this on Twitter0Share on Google+0

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *