bijuteriile cine sunt

Bijuteriile şi cine sunt eu de fapt

Bună tuturor!

Trebuie să recunosc, mi-a luat ceva timp să îmi cunosc preferinţele. N-aş putea spune cu fermitate că acum mi le-am definitivat, dar cred că am făcut un mare pas în direcţia asta, în materie de aproape orice: vestimentaţie, bijuterii, accesorii, etc. etc. etc. Să zicem că mi-am dat seama cine sunt, de fapt. Şi bijuteriile au avut un rol destul de important în procesul ăsta. 🙂

Uneori – în mod paradoxal, ştiu – ca să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, avem nevoie de altcineva; de cineva din exterior ( poate şi o persoană recent cunoscută ), care să remarce la noi toate acele mici detalii care ne compun stilul – şi existenţa – şi cu care noi ne-am obişnuit.

Ei bine, şi eu am trăit această experienţă acum ceva timp, cu cineva care mi-a observat admirativ inelele, pe care eu le port de multă vreme şi de care aproape uitasem că se află mereu pe degetele mele. Port inele de la trei, patru ani, atunci când mama mi-a dăruit unul de argint, cu ocazia zilei de 1 Martie. Niciodată n-am întrebat-o de ce a ales tocmai un inel sau de ce tocmai atunci… Doar că, pe la vreo şase ani când a apărut un alt inel de argint pe cealaltă mână, am înţeles, cumva, că îmi e sortit să le port. :))

Acum am pe mâna dreaptă un inel de argint dăruit de părinţii mei într-o vacanţă, pe când aveam şapte ani, dar am început să îl port doi, trei ani mai târziu; iar pe stânga, am două de aur, unul tot de la ai mei, iar celălalt de la altcineva din familie. Sunt aşa obişnuită cu ele, încât uit că de fiecare dată când cunosc pe cineva nou, acel om le remarcă involuntar şi îmi adresează apoi diverse întrebări pe tema lor: de la cine sunt, dacă le dau jos de pe degete vreodată şi alte chestiuni similare.

Adevărul este că nu mă despart de ele niciodată, nici măcar atunci când dorm sau sunt la mare/la piscină, ci decât atunci când vreau să port un inel statement, cum este cel din fotografia de mai sus, din sticlă de Murano, de la Veneţia. Verde, bineînţeles, vă aşteptaţi la altceva din partea mea? :)) Nu mă despart de ele niciodată, căci au devenit, la propriu, o parte semnificativă din mine. Şi când am priceput că prin „din mine” nu mă refer la fizicul meu, ci la sufletul meu, m-am gândit să aprofundez problema…

Astfel că, după ce am analizat „seiful” meu interior, mi-am dat seama că:

  • toate bijuteriile pe care le am sunt, mai mult decât orice altceva, bijuterii pentru sufletul meu; sunt mici amintiri din diferite locuri în care am fost sau de la diferiţi oameni care au fost la un moment dat în viaţa mea ( şi unii încă sunt ); cert e că fiecare bijuterie în parte – fie că e vorba de un inel, o pereche de cercei sau un medalion – îmi aduce aminte de ceva, iar asta mă asigură că investesc suflet în ele, înainte de orice.

 

  • aş alege oricând inelul dintr-o mulţime de perechi de cercei :)); şi asta nu s-ar întâmpla decât pentru că, v-am spus, port inele de la trei ani şi e ca şi cum am crescut cu ele, nu pe degete, ci în inimă, în suflet. Mereu m-am întrebat cui sau cărui fapt se datorează atracţia mea pentru inele, fiindcă, aşa cum probabil veţi bănui, cercei – ca orice fetiţă abia venită pe lume – am purtat cu mult înainte să am acel inel la trei ani, deci acela nu a fost prima… bijuterie din viaţa mea. Dar acum ceva vreme am înţeles… Inelele sunt acea bijuterie pe care atât tu, cât şi interlocutorul tău puteţi să o vedeţi la fel de bine, căci ele sunt mereu pe mâna ta, chiar sub ochii tăi. De câte ori te uiţi în jos, le vezi acolo, îmbrăţişându-ţi degetele. Şi poate de aceea am iubit dintotdeauna inelele. Pentru că, deşi nu au fost prima mea bijuterie, au fost prima pe care am conştientizat-o, pe care eu însămi am remarcat-o… zilnic, de treisprezece ani încoace. :))

 

  • ador extravaganţa, dar cred că v-am mai spus asta. 😉 Şi de-aici ar trebui să învăţăm toţi cât de benefic este pentru noi să facem exact alegerile pe care le vrem şi să avem curajul de a ne afişa întocmai imaginea cu care ne identificăm cel mai bine. Şi dacă nouă ne face un bine acest fapt, şi celorlalţi poate să le facă, fiindcă putem deveni, fără să ne dăm seama, o sursă de inspiraţie pentru ei. 🙂

 

Aşadar, bijuteriile m-au făcut să înţeleg că sunt o fiinţă sensibilă – fiindcă mă ataşez de obiecte, într-o anumită măsură, pentru că de fapt sunt ataşată de amintirile care conturează acel obiect în sufletul meu – dar şi hotărâtă – pentru că am deja preferinţe clare în acest domeniu – şi, nu în ultimul rând, curajoasă – căci îndrăznesc să fiu, cumva, diferită de câte ori am ocazia, pentru că e ceea ce mă reprezintă.

Acum vă las cu acest articol extraordinar de aici, tot despre bijuterii şi despre o altă lecţie de viaţă pe care o avem de învăţat de la ele. 🙂 🙂 🙂 Şi vă mai las cu întrebarea: voi cine sunteţi de fapt şi ce spun bijuteriile despre asta?

 

„You never know if you never try…”

Pe curând,

Victoria

 

 


Împărtăşeşte frumuseţea...
Share on Facebook0Pin on Pinterest0Tweet about this on Twitter0Share on Google+0

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *