progresul - dincolo de limitele noastre?

Progresul – dincolo de limitele noastre?

Revoluția industrială le-a oferit oamenilor credința în putere asupra naturii, deci asupra a ceea ce până atunci fusese considerat fix, de neschimbat. Până la acel moment, numeroase încercări ale marilor gânditori ( de la Platon până la Descartes şi Locke ) îşi propuseseră identificarea naturii umane, a specificului omului şi, după aceea, să descopere felul în care omul putea ( dacă putea ) să se dezvolte moral şi intelectual, multe minți strălucite fiind convinse că această dezvoltare era posibilă doar în conformitate cu esența omenească.

Acum, odată cu izbucnirea industrială, natura parcă voia să fie înțeleasă doar pentru a fi schimbată, ajungându-se ulterior la dorința de a o schimba oricum, fără a se mai osteni cineva să o înțeleagă. Hayek ne atenționează că liberalul trebuie să se comporte față de societate ca grădinarul cu o plantă: pentru a-i crea cele mai propice condiții creşterii ei, trebuie mai întâi să îi înțeleagă morfologia şi fiziologia. Exact de această înțelegere a morfologiei şi fiziologiei nu mai păreau preocupați oamenii.

Prin considerarea naturii ca fiind ceva fix, ce nu a fost creat de om şi ce nu se cuvine schimbat sau distorsionat de om, omul îşi recunoştea limitele, impuse în plan ontologic şi moral de Dumnezeu, iar în plan epistemologic, de adevăr. Năzuințele omului spre a cunoaşte Divinitatea şi adevărul „umpleau sufletul omenesc”, cum zice Camus despre lupta spre înălțimi şi păstrau şi comunitățile unite prin raportarea la valori comune, la credințe similare.

Însă din clipa în care individul a dobândit impresia că poate controla şi remodela natura, că poate realcătui societatea, ideile de Dumnezeu şi de adevăr au început să se dizolve în fundalul tot mai pronunțat al reFacerii. Iluzionându-se că îşi părăseşte limitele, omul nu a atins „progresul” pe care îl visa, căci din ce în ce mai puțin acceptata existență a unor principii morale călăuzitoare comune şi din ce în ce mai crescânda relativizare a adevărului ( „Există un lucru de care un profesor poate fi absolut sigur: aproape fiecare student care intră la universitate crede, sau spune că aşa crede, că adevărul e relativ.”, Allan Bloom, „Criza spiritului american” ) l-au dezorientat, l-au împiedicat din a creşte şi au distrus raportările comune ale indivizilor.

Astăzi, „totul e relativ” e sintagma de referință. Până la urmă, ce e cu atâtea „absolutisme”? „Războiul este pace” şi pacea, război; „libertatea este sclavie” şi sclavia, libertate; „ignoranța este putere” şi puterea, ignoranță. Depinde din ce unghi priveşti, nu? Cei care se plasează în unghiul din care vor să caute adevărul sunt însă amendați, fiindcă relativizările au devenit noul absolutism.


Împărtăşeşte frumuseţea...
Share on Facebook0Pin on Pinterest0Tweet about this on Twitter0Share on Google+0

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *